Bine ați venit, dragi părinți, în sezonul național al umilinței programate, cunoscut oficial sub denumirea de „înscrierile la grădiniță”.
Este acel moment special din an în care statul îti amintește că, da, copilul tău are dreptul la educație, dar nu are loc. Pentru că sistemul e plin. Pentru că nu s-a construit nimic nou. Pentru că locurile „s-au ocupat”… misterios, dar eficient, cu mult înainte să sune clopoțelul înscrierilor.
Ministerul Educației vine, ca de obicei, cu un mesaj plin de empatie digitală: „Înscrierea nu se face pe principiul primul venit, primul servit”. Nu, Doamne ferește. Se face pe principiul „primul care a sunat directoarea, primul care e finul nașului din comitet, primul care are domiciliu de formă pe strada din spatele grădiniței”.
Dar nu disperați! Avem criterii. Avem ghiduri. Avem un link oficial cu întrebări și răspunsuri (care, ce să vezi, nu răspunde la întrebarea „De ce nu e loc pentru copilul meu?”):
📎 https://www.edu.ro/ghid_intrebari_raspunsuri_inscriere_invatamant_prescolar_anteprescolar
Îl citești. Îl recitești. Și după ce ți-ai tocit creierul cu formulare, priorități, reînscrieri și opțiuni multiple, îti dai seama că tot vecinul cu relații intră primul, în timp ce tu rămâi cu copilul în brațe.
🎲 Ai trei opțiuni. Niciuna nu contează.
Ministerul îti spune, cu voce calmă și pretenție de transparență: „Treceți trei opțiuni de grădinițe.”
Trei! Nu două. Nu cinci. Trei, fix cât să creadă părintele că are o alegere, dar nu atât cât să încapă într-una dintre ele.
Realitatea? Sunt grădinițe în care lista finală e stabilită începand cu luna martie. Sunt părinți care merg de ochii lumii cu dosarul, deși au „rezolvat” cu o lună înainte. Sunt directoare care „nu știu nimic” până când primesc mesajul „știi tu pe cine”.
Și sunt părinți – din ăia simpli, care cred că într-o țară normală copilul ar trebui să aibă loc la grădinița de lângă bloc – care rămân cu dosarul înapoi, cu mâna goală și cu o promisiune în aer: „Vă sunăm dacă se eliberează ceva.”
🎓 Și între timp, domnul ministru visează frumos
În tot acest peisaj absurd, avem și vocea caldă și rațională a domnului ministru al Educației, Daniel David, care ne anunță public (pe Facebook, desigur) că e îngrijorat. Foarte îngrijorat.
Prea mulți copii nu ajung în sistem. Abandon școlar. Analfabetism funcțional. Viitor pierdut. Suntem pe marginea prăpastiei și… vă rugăm să vă mobilizați!
Ne mobilizăm, domnule ministru. Ne mobilizăm de la 5 dimineața să prindem rând la ușa grădiniței. Ne mobilizăm la nervi, la speranță și la telefon. Doar că între momentul în care statul se declară „îngrijorat” și cel în care copilul tău prinde loc în sistem, nu e nicio punte.
Doar un gol mare, plin de nepăsare și pile.
Domnule ministru, coborâți la firul ierbii, vă rugăm. Nu în vizite anunțate cu jurnaliști și covor roșu. Coborâți într-un cartier cu 800 de copii și o grădiniță cu 60 de locuri. Încercați să înscrieți un copil fără „intervenție”. Încercați să prindeți un loc fără a suna pe cineva. Apoi mai vorbim despre „educație obligatorie”.
🏗️ Construcții avem… în prezentările PowerPoint
Și nu, problema nu e nouă. E veche, dureroasă și deloc imprevizibilă. România are fonduri. Bani de la UE, bani din PNRR, bani promiși, bani pierduți.
Și totuși, nu se construiesc grădinițe. Sau, dacă se construiesc, sunt mai rare decât o declarație sinceră de politician.
Avem cartiere întregi în care s-au ridicat blocuri cu zeci de scări, dar nicio grădiniță.
Avem sate unde clădirile sunt în ruină, dar copilul e obligat să ajungă „undeva”.
Avem orașe în care grădinițele sunt comasate, dar clasa politică e extinsă.
🤍 Realitatea e simplă: sistemul nu e rupt. E construit să funcționeze așa.
Înșcrierea la grădiniță a devenit un test de anduranță. Un examen de nervi. O loterie în care câștigă cei care „se descurcă”.
Nu cei care au nevoie. Nu cei care muncesc. Nu cei care cresc singuri copii și încearcă să-și organizeze viața.
Ei pierd.
Și ce fac autoritățile? Postează pe Facebook, mai lansează un „raport asupra educației” și mai promit un sistem echitabil… în 2035.
🎯 În concluzie? Să fim serioși.
În România, educația timpurie este un privilegiu administrat cu mână moale și ușă închisă.
A avea un copil nu înseamnă că va avea și loc.
A respecta termenele nu înseamnă că vei fi respectat.
A cere normalitate a devenit o pretenție.
Iar până când statul nu va construi, transparent și masiv, locuri reale pentru toți copiii, tot acest sistem rămâne o rușine ordonată pe capitole.
Azi încep înscrierile. Mult succes tuturor părinților care vor încerca din nou să „găsească un loc”.
Luați cu voi dosarul, răbdarea și, dacă aveți, o cunoștință care „știe pe cineva”.
A, și o pungă de nervi. S-ar putea să se termine înainte de lista afișată.